În lumea ştiinţifică, norul este definit ca o masă vizibilă de picături de lichid, apă, sau de cristale de gheaţă, ce se găsesc în atmosfera deasupra suprafeţei Pământului. Există şi o ştiinţă care se ocupă exclusiv cu studiul norilor: se numeşte nefologie şi este o ramură a meteorologiei. Nefologia ne învaţă că norii fac parte din circuitul apei în natură. Mările şi oceanele emană vapori prin încălzirea lor de către Soare; urcând, aceşti vapori întâlnesc păturile mai reci ale atmosferei şi se răcesc transformându-se în picături sau cristale de gheaţă.
Spuneam că norii sunt mase vizibile de picături de apă sau de gheaţă. Vă întrebaţi poate cum devin vizibile de la distanţe mari aceste picături? Ţinând cont că un cristal are un diametru de 0,01 milimetri, vă daţi seama că un nor e alcătuit din miliarde de cristale. Astfel, apa dintr-un nor obişnuit poate avea o masă de câteva milioane de tone. Proporţia de picături de apă sau de cristale de gheaţă contribuie la culoarea pe care noi o atribuim norilor: în norii albi predomină cristalele, iar în cei închişi la culoare - picăturile de apă. Aceeaşi culoare e determinată şi de grosimea norilor, de reflecţia luminii solare. Aceasta este explicaţia pentru care norii pot fi fi gălbui, roşii sau portocalii la apus şi răsărit.
Luke Howard şi norii
Cu siguranţă aţi auzit de această expesie „oamenii cu capu-n nori”. Sau poate că aţi şi spus despre o anumită persoană că este cu „capu-n nori”. Expresia are un sens figurat, dar dacă e să o luăm ad literram, am putea spune că britanicul Luke Howard a fost un om cu capul în nori. Lui, un meteorolog amator, îi datorăm bazele clasificării norilor. Propunerea sa de clasificare a norilor a fost prezentată în 1802 Societăţii Askesian şi a stat la baza clasificării realizate în Atlasul Internaţional al Norilor publicat în premieră în 1896.
Arta pe cer
Cel mai probabil că fiecare dintre noi a asemănat un nor cu un animal sau cu un obiect ce il înconjoară. Alţii acordă mult mai multă atenţie norilor, aşa că îi privesc prin ochean, prin obiectivul unui aparat de filmat sau prin prisma poeziei. Poeţi, pictori, fotografi şi compozitori au înălţat ode norilor prin cuvânt, imagine şi armonii sonore.
Peisagistul englez John Constable spunea că cerul este “principalul organ al sentimentului”, aşa că timp de câţiva ani a renunţat să picteze lumea terestră şi s-a orientat spre cerest în special nori.
Leonardo da Vinci, descria norii ca fiind “corpuri fără suprafaţă”, un subiect provocator mai ales că nu se opresc niciodată în loc.
Goana norilor pe cer i-a inspirat şi pe următorii pictori: Ary Pleysier, Van Gogh, John Constable, M. W. Turner şi Georgia O'Keeffe.
Georgia O'Keeffe s-a remarcat prin picturile în care norii sunt văzuţi nu de pe suprafaţa terestră, ci din cer, de deasupra lor.
În domeniul fotografiei sunt mereu amintite imaginile lui Léonard Misonne.
Pe urmele norilor au pornit şi fotografii Alfred Stieglitz, Ralph Steiner, Robert Davies, iar lista poate continua.
Simbolistica norilor
Fascinaţia pentru nori s-a vădit însă din vremuri mult mai îndepărtate. De pildă, în mitologia română se spune că balaurii sunt purtători de nori şi ei decid dacă avem sau nu parte de ploaie. Există balauri ce poartă nori albi şi balauri ce poartă nori negri, iar când balaurii se luptă, scot foc pe nări (fulgerele), lovesc cu cozile (şi atunci se aud tunetele). Anotimpul e ploios sau secetos, după norii pe care i-a purtat balaurul învingător.
Vechii indieni credeau că norii sunt divinităţi ale aerului sau că sunt înrudiţi cu elefanţii care aduc ploaie şi care se pot transforma oricând în nori. Pentru vechii sud-americani, norii reprezintă spiritele oamenilor buni care au murit, iar pentru polinezieni - sunt trena zeiţelei Lunii, Hina. Maurii, asemeni marinarilor, „citeau” norii, dar în timp ce maurii o făceau pentru a prezice viitorul, oamenii mării recurgeau la nori pentru a se orienta.
Mie îmi plac norii, tunetele, fulgerele şi furtunile. Asemeni mie sunt şi multe alte persoane. Pentru că au dovedit punând bazele unei asociaţii: Societatea de Apreciere a Norilor. A fost fondată de britanicul Pretor-Pinney în ianuaire 2005 şi are peste 19.000 membri din 76 de ţări. Pentru că nu e chiar foarte simplu să călătoreşti la propriu printre nori, membrii asociaţiei se întâlnesc în spaţiul virtual, adică pe site-ul Societăţii, unde fiecare postează fotografii, poezii, muzică sau orice altceva are ca numitor comun norii.
Nu doar norii se bucură de aprecieri, ci şi membrii Societăţii: într-un articol publicat de ziarul The Times în ianuarie 2006, site-ul amintit era considerat a fi “cel mai curios şi mai frumos lucru găsit pe Internet în 2005”. De asemenea, Societatea şi fondatorul ei au făcut subiectul unei cărţi, The Cloudspotter's Guide, de Pretor-Pinney, şi al unui documentar realizat de BBC.
Mai multe informaţii găsiţi AICI
Închei acest articolul cu versurile în care mă recunosc a autoarei Ana Blandiana. Apoi vă invit să priviţi cateva din fotografiile personale.
"Eu cred că norii povestesc
În fiecare ţară altfel,
Poate că sunt ţinuturi unde
Se văd pe ceruri epopei
La noi pe boltă trec ciopoare
Cu câini bătrâni şi miei nostalgici
Şi-alunecă-n păşunea-albastră
Pe urma lor trei ciobănei…
Cum am putea să ne dorim
Un cer senin şi-o boltă goală,
Când norii spun poveşti prin care
Suntem salvaţi în veşnicii?"
