Tapiseria

Urmarind cu atentie evolutia artelor textile in istorie, constatam ca, spre deosebire de pictura sau sculptura, acestea si-au schimbat aproape total configuratia si chiar denumirea. Ele se incadreaza acum intr-o zona mai larga a artelor, numita Fiber Art. Adica fibrelor clasice cu care se lucra in artele textile (lana, matase, bumbac, in, cânepa) li s-au adaugat fibre facute din diverse materiale: papura, iarba, lemn, plastic, sarma, hartie, etc. Tapiseria si broderia
Formele „regale“ ale artelor textile, cele mai proeminente si mai complexe, sunt, fara indoiala, tapiseria si broderia, cea dintâi fiind reprezentativa pentru cultura occidentala, iar cea de-a doua - pentru Rasaritul ortodox. Tapiseriile au patruns la noi (in afara cazurilor izolate, „excentrice“), abia in secolul XX, dupa afirmatiile Vioricai Sladescu. Principala virtute a tapiseriei este monumentalitatea, iar cele ale broderiei sunt rafinamentul si opulenta.
Tapiseriile se executa la razboiul de tesut, broderiile sunt manuale, lucrate la gherghef sau prin alte tehnici specifice. Interesant este faptul ca ceea ce poarta titulatura de tapiserie a existat pe teritoriul românesc inca din cele mai vechi timpuri, sub forma traditionala a velintelor, scoartelor si cergilor, acestea servind atat ca asternuturi de pat, cât si pentru impodobirea peretilor. „Explicatia e foarte simpla, spune Viorica Sladescu. Românul a simtit dintotdeauna nevoia de a-si aduce gradina in casa“. Iar cea mai veche urma de broderie bizantina descoperita pe teritoriul României dateaza din secolul al XI-lea si reprezinta un fragment de rucavita (mânecar de strai bisericesc), decorat cu fir de aur pe suport de matase si provine dintr-un mormânt dobrogean. Tot din secolul al XI-lea dateaza si dovada primei tapiserii europene, „Incoronarea lui Harold“ (1070),ale carei fragmente se afla acum la Londra.
Betoanele trebuiau „incalzite“ cu tapiserii „Daca provenienta covoarelor este cu siguranta orientala (Persia), tapiseriile, ca forma a artelor aplicate, au aparut si s-au consacrat in Europa. Perioada de inflorire maxima a tapiseriilor a fost secolul al XIII-lea, când aceasta arta a devenit un fel de oglinda a istoriei, mult mai mult decât alte arte. In perioada Renasterii, foarte multi dintre artistii celebri se apleaca spre cartonul de tapiserie, devenind pictori-cartonieri pentru executantii tesaturilor. De retinut ca acest tip de artist a aparut in urma comenzilor mari si numeroase ale potentatilor vremii, care voiau sa-si impodobeasca peretii interiori ai palatelor. Adevarata revenire a tapiseriilor avea sa se petreaca insa in secolul XX, odata cu „explozia“ constructiilor uriase de beton. „Raceala“ betoanelor se cerea „incalzita“ de o arta adecvata. Asa a renascut, pentru scurta vreme, tapiseria monumentala“.
Frumosul contopit cu utilul apare, din păcate, târziu în arta decorativă.
Tapiseria nu are o suprafaţă netedă ca celelalte ţesături, ci o suprafaţă zgrunţuroasă, iar fiecare fir din urzeală produce o umbră cenuşie în adâncitura îngustă care îl separă de firul învecinat. Umbra fină, efect al jocului luminii pe suprafaţa tapiseriei, poate da acesteia un aspect cenuşiu, impunând sporirea intensităţii coloritului, pentru a căpăta un plus de intensitate luminoasă în părţile reliefate, faţă de umbrele care se formează în adânciturile ei.
Tapiseriile, oricare ar fi procedeul după care se lucrează (războaie verticale sau orizontale), personajele şi ornamentele fac parte integrantă din urzeală, ţesătura formându-se în acelaşi timp cu desenul.
Tehnica tapiseriei a fost cunoscută în Europa încă din epoca romană. Nu s-au păstrat însă exemplare, cele mai vechi piese existente datând din jurul anului 1400, majoritatea fragmente ce provin dintr-o zonă care cuprinde Franţa, Ţările de Jos şi Germania. Deşi tapiseria este cunoscută încă din Antichitate, epoca sa de glorie este cea a Renaşterii când Aubuson şi Gobelin au devenit centre de referinţă europeană. Pictori renumiţi, precum Rubens (1577-1640), Goya (1746-1828) şi Alphonse Mucha (1860-1939) au dat un plus de rafinament şi eleganţă tapiseriilor prin aportul personal. Ca teme, menţionăm scenele pastorale şi religioase, animale, motive florale, modele ornamentale geometrice convenţionale.
Caracterul monumental, compoziţiile din ce în ce mai bogate şi variate, armonizarea şi nuanţarea coloritului, ca şi perfecţia execuţiei tehnice justifică preţuirea de care s-au bucurat aceste opere de artă decorativă.
Efectul artistic este accentuat de claritatea şi siguranţa desenului, de eleganta sobrietate a liniilor şi, mai ales, de unitatea stilistică a compoziţiei. Deseori concepute sub forma unui ciclu de mai multe piese, lucrările aveau ca temă, de exemplu, reprezentarea alegorică a continentelor sau întruchiparea anotimpurilor.
Către sfârşitul secolului al XIV-lea, datorită acumulării de bogăţie şi a luxului din ce în ce mai rafinat din interioarele aristocraţiei şi ale burgheziei în ascensiune, producţia de tapiserii ia avânt, cu precădere în Flandra, mai ales că aceasta dispunea de principalele elemente necesare dezvoltării unei industrii de tapiserie importante, şi anume: materie primă de cea mai bună calitate, număr foarte mare de războaie de ţesut, o organizare remarcabilă a breslelor, care-şi transmiteau de-a lungul a trei-patru generaţii, printr-o îndeletnicire permanentă, iscusinţa şi calităţile dobândite. Tapiseriile executate în Ţările de Jos se caracterizează printr-o cunoaştere aprofundată a legilor desenului, printr-o execuţie largă care indică detaliile, fără a insista prea mult asupra lor, prin preocuparea de a reda psihologia personajelor reprezentate. De asemenea, contactele cu operele pictorilor, a căror măiestrie atinsese apogeul, contribuie la lărgirea orizontului artistic al producţiei de tapiserii.
Prin diversitatea şi complexitatea temelor pe care le înfăţişează, prin nuanţarea culorilor folosite, ca şi prin bordura care le încadrează, tapiseriile capătă trăsături asemănătoare picturii, ridicându-se la un înalt nivel artistic. Într-adevăr, progresele acestei arte sunt strâns legate de evoluţia desenului şi a picturii.
Tapiseria, în concepţia celui care a contribuit radical la renaşterea artei tapiseriei, Jean Lutart, este "un obiect, în esenţa sa o ţesătură, a cărei menire este să îmbrace o parte dintr-o clădire căreia, fără acest ornament, i-ar fi lipsit un nu ştiu ce de împlinire, de pasiune, de farmec pentru că avem de a face cu o artă mai degrabă severă decât delicată, cu un material aspru, în care contrastele, arhitectura generală exercită o presiune mai sigură asupra sensibilităţii noastre. Este o artă de proporţii uneori modeste, dar de concepţie monumentală".